Aroganța este un exces de mândrie sau încredere în sine care îl determină pe un personaj să ignore limitele divine sau morale. În tragedia greacă, aceasta precede adesea căderea eroului.

Figura arogantă depășește limitele, îi tratează pe ceilalți - inclusiv pe zei - cu dispreț și se încrede prea mult în puterea sau judecata personală. Încăpățânarea lui Creon din Antigona și aroganța multor regi tragici exemplifică acest tipar. De obicei, urmează pedeapsa, sau nemesisul. Conceptul a intrat în literatura ulterioară și în vorbirea cotidiană ca o denumire pentru o depășire periculoasă.

Aroganța nu este o vanitate obișnuită. Implică o încălcare a unei ordini mai mari - cosmice, sociale sau etice. Publicul condamnă excesul și recunoaște tentația umană către acesta. În uzul modern, cuvântul se înmoaie uneori, devenind sinonim cu aroganța obișnuită, însă forța sa tragică rămâne disponibilă scriitorilor care restabilesc sentimentul că limitele sunt sfidate.

Mândria care refuză să recunoască orice limită superioară ei înșiși este aroganță.