Enjambing-ul este continuarea unei propoziții sau a unei clauze dincolo de sfârșitul unui vers, fără pauză. Ideea continuă în versul următor.

Când un vers se termină cu „the” sau „and” sau în mijlocul unei fraze, cititorul este atras în față. Această metodă creează impuls, suspans sau surpriză atunci când sosesc cuvintele de completare. De asemenea, îi permite poetului să joace unitatea gramaticală împotriva unității metrice, generând tensiune între cele două. Shakespeare, Milton și mulți poeți moderni se bazează în mare măsură pe încadrarea versurilor pentru a menține flexibilitatea și asemănarea cu discursul.

Opusul este un vers cu oprire finală, în care punctuația și sensul se apropie la sfârșitul versului. Majoritatea poeziilor îmbină cele două. O încadrare iscusită face ca cititorul să simtă fluxul continuu al gândurilor, înregistrând în același timp ritmul versurilor. Atunci când este folosită în exces fără variații, poate estompa versul în proză; atunci când este plasată cu grijă, devine un instrument expresiv puternic.

O linie care refuză să-și termine treaba înainte de a începe următoarea folosește enjambmentul.