Asonanța este repetarea sunetelor vocalice în cuvinte apropiate. Creează muzică internă fără ecoul complet al rimei.

În sintagma „ploaia din Spania rămâne în principal în câmpie”, sunetul lung „a” leagă cuvintele între ele. Poeții folosesc asonanța pentru a lega imagini, pentru a încetini sau accelera ritmul sau pentru a produce o stare de spirit subtilă. Apare și în proză, deși mai puțin evident. Deoarece ortografia engleză este neregulată, asonanța depinde de sunet mai degrabă decât de literă; „lake” și „fate” au același sunet chiar dacă vocalele lor sunt scrise diferit.

Asonanța diferă de aliterație, care repetă consoanele inițiale, și de rima completă, care potrivește atât vocala, cât și consoana următoare. Poate fi combinată cu oricare dintre aceste metode pentru o textură sonică mai densă. Utilizată excesiv, devine vizibilă și distragătoare; manevrată cu ușurință, conferă limbajului o coeziune liniștită pe care urechea o înregistrează chiar și atunci când ochiul nu o înregistrează.

Când aceeași vocală se pronunță în mod repetat într-o secvență de cuvinte, modelul este asonanța.