Religiile rareori călătoresc în recipiente sigilate. Când tradițiile se întâlnesc, elemente dintr-una migrează adesea în alta. Sincretismul este numele dat acestei îmbinări - uneori deliberate, alteori aproape neobservate.

Exemple istorice sunt peste tot. Cultura elenistică a amestecat filosofia greacă cu cultele egiptene și din Orientul Apropiat. În cele două Americi, practicile indigene s-au contopit cu simbolurile catolice pentru a produce noi forme de devoțiune. În Asia de Est, etica confucianistă, cosmologia budistă și cultele spirituale locale au coexistat mult timp în gospodăriile individuale. Chiar și în istoria creștinismului și a islamului, obiceiurile locale anterioare au fost absorbite și reinterpretate.

Termenul este adesea folosit peiorativ de către cei care păzesc puritatea unei tradiții. Din această perspectivă, sincretismul diluează revelația și produce confuzie. Alții îl consideră un proces inevitabil și chiar creativ prin care religiile se adaptează la medii noi și rămân vii. Antropologii tind să-l trateze mai degrabă ca pe o descriere neutră a schimbării culturale decât ca pe o judecată teologică.

Nu orice amestec este la fel de stabil. Unele produc noi religii durabile; altele rămân temporare sau superficiale. Întrebarea decisivă este de obicei dacă forma rezultată poartă încă o viziune coerentă asupra sacrului sau pur și simplu colecționează fragmente atractive.

Sincretismul ne amintește că granițele religioase sunt mai poroase decât sugerează uneori declarațiile oficiale.