Memoria pe termen lung este depozitul relativ permanent și aparent nelimitat al sistemului de memorie. Aceasta conține cunoștințe, abilități și experiențe care pot rămâne disponibile ani sau decenii.

Informațiile ajung în memoria pe termen lung prin codificare și consolidare. Odată stocate, acestea pot fi recuperate atunci când este nevoie, deși recuperarea nu este întotdeauna perfectă sau completă. Psihologii disting mai multe subsisteme. Memoria explicită sau declarativă acoperă fapte și evenimente personale care pot fi reamintite conștient. Memoria implicită sau nedeclarativă acoperă abilități, efecte de amorsare și răspunsuri condiționate care influențează comportamentul fără o reamintire conștientă. Memoria semantică stochează cunoștințe generale; memoria episodică stochează evenimente trăite personal.

Capacitatea memoriei pe termen lung este enormă. Oamenii rețin cantități vaste de vocabular, fețe, locuri și abilități procedurale. Uitarea are loc prin interferență, degradarea urmelor neutilizate sau eșecul recuperării. Semnificația emoțională și recuperarea repetată întăresc memorarea. Somnul joacă un rol cheie în consolidarea materialului nou învățat într-o formă pe termen lung mai stabilă.

Când îți amintești o adresă din copilărie sau mergi cu bicicleta după ani de zile fără exersare, apelezi la memoria pe termen lung.