Percepția adâncimii este capacitatea de a vedea lumea în trei dimensiuni și de a evalua distanța obiectelor. Transformă imaginile plate de pe cele două retine într-o senzație coerentă a spațiului.

Indicii binoculari se bazează pe perspectivele ușor diferite pe care le primește fiecare ochi. Disparitatea retiniană - diferența dintre cele două imagini - este calculată de creier pentru a oferi informații precise despre adâncimea obiectelor din apropiere. Convergența, rotirea ochilor spre interior, furnizează un semnal suplimentar la distanță mică. Indicii monoculari funcționează cu un singur ochi și devin mai importanți la distanțe mai mari: dimensiunea relativă, interpoziția, perspectiva liniară, gradientul de textură și paralaxa mișcării contribuie toate.

Sugarii prezintă sensibilitate la adâncime în primele luni de viață, așa cum demonstrează experimentele cu stânci vizuale. Experiența rafinează sistemul; persoanele care cresc în medii cu puține unghiuri drepte pot fi mai puțin susceptibile la anumite iluzii de perspectivă. Percepția adâncimii poate fi perturbată de strabism sau de pierderea vederii la un ochi, forțând o dependență mai mare de informațiile monoculare.

Fără percepția adâncimii, lumea ar rămâne un colaj plat. Cu ea, ajungem, navigăm și evităm obstacolele cu încredere.