Consonanța este repetarea sunetelor consoanelor în cuvinte apropiate, în special la sfârșitul cuvintelor sau în silabe accentuate. Este o rudă mai subtilă a aliterației și a rimei.

În sintagma „stroke of noroc” („lovitură de noroc”), sunetul final /k/ leagă cuvintele. Poeții folosesc consonanța pentru a lega versurile, pentru a crea textură sonoră sau pentru a sublinia sensul prin sunet. Aceasta poate apărea la începutul, mijlocul sau sfârșitul cuvintelor, deși cele mai evidente cazuri implică consoane terminale. Spre deosebire de rima completă, consonanța nu necesită vocale potrivite.

Consonanța funcționează discret. Cititorii pot simți coeziunea fără a identifica în mod conștient sunetul repetat. Atunci când este combinată cu asonanța sau aliterația, contribuie la muzica mai densă a unui pasaj. Exagerată, poate ajunge în teritoriul încurcăturilor de limbă; folosită cu reținere, conferă limbajului o calitate fină, intenționată.

Când sunetele consonante răsună între cuvintele învecinate fără a forma o rimă completă, procedeul este consonanța.