Legea lui Weber afirmă că diferența abia perceptibilă dintre doi stimuli este proporțională cu magnitudinea stimulului. Cu cât stimulul inițial este mai mare, cu atât schimbarea trebuie să fie mai mare înainte de a fi detectată.

Ernst Weber a observat că abilitatea de a discrimina în funcție de greutăți, luminozitate și alte calități senzoriale urmează un raport constant, mai degrabă decât o diferență absolută constantă. Pentru a observa o creștere a greutății unui rucsac, sarcina adăugată trebuie să fie o fracțiune aproximativ constantă din greutatea existentă. Același principiu se aplică, în anumite limite, în toate modalitățile senzoriale. Fracția în sine - fracțiunea Weber - variază de la o modalitate la alta și este cea mai mică pentru cele mai sensibile discriminări.

Legea lui Weber este cea mai potrivită pentru intensități medii ale stimulilor și se descompune în apropierea pragului și la intensități foarte mari. Fechner a folosit-o ulterior ca fundament pentru prima scară cantitativă a senzației. Legea rămâne un principiu fundamental al psihofizicii și un ghid practic pentru proiectarea afișajelor, a diferențelor de produs și a experimentelor senzoriale.

O schimbare trebuie să fie proporțional mai mare atunci când stimulul de fond este mai mare. Aceasta este legea lui Weber.