În unele ape de coastă, nivelurile de oxigen scad atât de mult încât majoritatea animalelor nu pot supraviețui. Aceste regiuni sunt numite zone moarte. Se formează atunci când excesul de nutrienți, de obicei azot și fosfor din agricultură și ape uzate, alimentează înflorirea densă a algelor. Când algele mor și se scufundă, descompunerea bacteriană consumă oxigenul dizolvat mai repede decât poate fi refacetă.

Stratificarea coloanei de apă previne amestecarea apei de suprafață bogate în oxigen în adâncuri, intensificând problema. Zona moartă din Golful Mexic, alimentată de râul Mississippi, este una dintre cele mai mari și mai studiate. Caracteristici similare apar în Marea Baltică, Golful Chesapeake și multe alte sisteme îmbogățite cu nutrienți din întreaga lume.

Animalele mobile fug; organismele sesile mor. Serviciile piscicole și ecosistemice au de suferit. Reducerea încărcăturii de nutrienți printr-o gestionare îmbunătățită a îngrășămintelor, a epurării apelor uzate și a restaurării zonelor umede care interceptează nutrienții este principala soluție pe termen lung. Monitorizarea sezonieră urmărește dimensiunea și intensitatea zonelor moarte în fiecare an.

O zonă moartă se poate extinde pe mii de kilometri pătrați în timpul verii și se poate micșora din nou în timpul furtunilor de toamnă.