Înălțimea sunetului este atributul psihologic al sunetului care corespunde cel mai bine frecvenței. Este calitatea care face ca un ton să sune înalt sau jos.

Frecvențele mai înalte sunt auzite ca tonuri înalte; frecvențele mai joase ca tonuri joase. Relația este ordonată, dar nu perfect liniară și este influențată de intensitate și de prezența supratonurilor. Codificarea locului de pe membrana bazilară și codificarea temporală din nervul auditiv contribuie ambele la percepția tonului, mecanismele locului dominând la frecvențe înalte și mecanismele temporale la frecvențe joase.

Dimensiunea absolută — capacitatea de a denumi sau de a produce o anumită înălțime fără o referință — este rară și necesită de obicei o pregătire muzicală timpurie. Dimensiunea relativă, capacitatea de a evalua intervale și contururi, este mult mai frecventă și este esențială pentru recunoașterea melodiilor. Tulburările de percepție a înălțimii pot lăsa intacte intensitatea și ritmul, perturbând în același timp recunoașterea intonației vorbirii și a muzicii.

Când o notă sună înaltă sau joasă, înălțimea sunetului este experiența pe care sistemul auditiv a construit-o din frecvență.